AMPLASAREA MĂNĂSTIRII | BISERICA MARE | BISERICA MICĂ
Istoria Schitului Tisa înfiinţat de Nicolai loraşcu, pe moşia Silvestri insufiecient elucidată încă, se pierde în negura timpului. Prima atestare documentară este la 13 aprilie 1729 când un răzeş dăruieşte schitului Tisa o parte din satul Mărmureni-Vaslui.
Într-un act din 18 octombrie 1742 se spune că egumen al schitului în 1735 era Tofan şi primise cu metanie pe loanichie, călugărit de şapte ani şi un răzeş din satul Odobeşti-ţinutul Roman, devenit prin călugărie, cu patru ani în urmă, loanichie Castravăţ. Schitul, biserica şi trei case sunt înregistrate într-o hartă din 1789. În 1809 schitul avea şapte călugări iar în 1846 avea douăzeci şi cinci de călugări, dar aşezământul era acum subordonat mănăstirii Doljeşti din ţinutul Roman, căreia îi fusese închinat ca metoc de Nicolae Kogălniceanu.
Ceea ce se ştie însă sigur din unele documente este că şi-a închis porţile ca de altfel şi atâtea alte mănăstiri şi schituri, odată cu necruţătoarea lege a secularizării averilor mănăstireşti din 1863-1864. În 1864 când schitul a pierdut moşia şi pădurea, s-a desfiinţat. Toată zestrea schitului, obiectele şi cărţile de cult au fost date la biserica din lemn din satul Tisa Silvestri. În 1895 se face menţiunea că la Tisa a fost un schit de călugări şi că se mai văd încă urmele unei bisericuţe şi ale unor chilii.
Astăzi, pe locul sfintei mese a vechii biserici s-a ridicat troiţă.